Weissmies: Our first 4K
Stiti acei oameni care au mers intr-o singura tara (eventual intr-o excursie de 3 zile) dar va povestesc de experienta lor din strainatate pentru ca au fost acolo si au vazut cum sta treaba? Ei, exact asa suntem si noi cu primul nostru patru-miar: l-am ales pe cel mai usor, putin peste 4000 de metri (4017), suficient cat sa trecem de pragul acesta. Dar va putem povesti acum din vasta noastra experienta de muntaniarzi ce au trecut de 4000 de metri? Putem!
Bine, adevarul e ca nu o sa fie o povestire despre tehnica de urcare, sau despre aclimatizare, sau despre lucruri folositoare in general unui om care ar dori sa faca traseul... O sa fie experienta noastra presarata cu stresul posibilului furt de masina, un apel la politie si doi bocanci despartiti de talpa.
Urcarea pe Weissmies a fost principala dorinta pe care Alex a avut-o Alex inca din Romania. Era programata pentru un weekend in august si, desi dupa prima tura la munte in Elvetia parea imposibil din cauza conditiei mele fizice, pana la urma am reusit s-o dam chiar in ultimul weekend din iulie.
Programul facut de Alex era:
- vineri dormim in masina la pasul Nuffenen (nu cred ca am scris corect)
- sambata ajungem cu masina in Saas Almagel (1600) de unde urcam pana in pasul de dinaintea varfului (3200) unde am fi campat. ~10km
- duminica pas-varf-pas
- luni (era ziua Elvetiei, deci liber) pas - masina
Planul meu a fost altul insa: comasam sambata-duminica si luni o translatam pe ziua anterioara.
La urcare am mers chiar bine si parea ca avem toate sansele sa facem varful (asta in capul meu). Alex, insa, era convins ca nu vom da varful in ziua respectiva pentru ca vremea pe varf nu era grozava, ar fi durat mult prea mult si ne-am fi intors pe intuneric si (cel mai important dintre toate, pe care eu nu-l stiam) este recomandata urcarea varfului dimineata foarte devreme pentru ca ghetarul e in topire si la amiaza e foarte cald deobicei.
Urcarea incepe prin padure, apoi intr-o vale, pe langa prima cabana din zona, apoi drept in sus pana la cabana de la 3000m si de acolo inc-un hop pana in pas. Varful nu s-a vazut decat foarte putin, deci nici nu mi-am putut face o idee de raspuns la clasica intrebare "cat mai avem?".
La cabana de la 3000 am facut un popas si am aflat ca nu primesc aprobare pentru urcarea verfului in ziua respectiva. Era extrem de ciudat pentru ca, in general, Alex are propuneri indraznete de traseu, dar acum el era cel care le refuza?!
Era in jurul orelor 14-15 si nu stiam ce sa mai facem. Gasisem un loc de campare amenajat foarte aproape de cabana si eu am crezut ca acolo avea sa punem cortul, dar Alex insista ca trebuie sa mai urcam pentru ca acolo e rezervatia naturala si ca abia in pas avem voie sa punem cortul. De jos nu se vedea nimic in pas si cu greu am crezut ca vom gasi un loc la fel de frumos amenajat (pietrele stranse intr-un cerc - asta era marea amenajare :) - ). Cert este ca am pierdut fooooarte mult timp in primul loc de campare pentru ca ne-am gandit ca oricum nu avem ce face. De ce e acest aspect important? Cititi imediat.
Oricum, la drumul pana la pas au fost notabile trei lucruri:
- Am luat apa din izvorul care vine din ghetar (era plin de pietre si a ost nevoie sa filtram apa cu un tricou).
- Am gresit drumul (aparent se poate, chiar daca vezi clar unde trebuie sa ajungi) si am coborat pe un perete vertical de 2 metri ca sa ajungem inapoi pe traseu.
- Unul din bocancii lui Alex s-a certat cu talpa si au intrat in proces de despartire. Vreau sa extind putin partea asta. Alex a mai patit o astfel de despartire in primul weekend la munte in Elvetia (http://www.carpathink.ro/blog/furewand-wissberg). Cand am vazut ca se repeta istoria, l-am bodoganit pentru ca nu m-a ascultat cand inca eram in Iasi, si l-am dus la Decathlon sa-si ia o pereche noua de bocanci. Zici ca primeam comision daca isi cumpara el bocanci, asa ii aduceam la proba pereche dupa pereche. In fine, Alex nu si-a cumparat bocanci noi si a plecat de acasa cu doua perechi de bocanci vechi. Aceasta din poze era cea de-a doua, pe care incerca sa o carpeasca cu scotch ca sa nu piarda talpa cu totul. "E pacat sa pui surub, unde poti sa legi cu scotch". (Da, o pereche noua de bocanci este pe drum spre noi acum.)
Batea vantul extrem de tare asa ca ne-am adapostit dupa un bolovan imens in pas si am mai pierdut timpul si acolo, ca de, ce aveam de facut?
Am gasit si locurile de campare din pas (trebuie sa am mai multa incredere in traseele documentate de sotul meu). Erau doua asa ca am pierdut timp si in a ne hotari unde campam. Abia la 18-19 ne-am pus cortul, moment in care am scos din rucsaci si am vauzt cheia lui Alex de la masina. Atunci m-au lovit amintirile: unde era cheia mea de la masina? Dintr-o data am realizat ca manunchiul meu de chei (masina, biciclete, locuinta din Elvetia) nu era nicaieri. Am cautat in ghiozdanul meu, in ghiozdanul lui, in haine, peste toooot. Problema era ca aveam o singura amintire clara: am scos cheia din contact, am vrut s-o las in masina, Alex a spus s-o iau si eu am pus-o "provizoriu" pe masina ca sa iau ceva din portbagaj. De acolo blank total legat de cheie. In plus imi amintesc cum l-am rugat pe Alex sa inchida masina cu cheia lui, deci unde era cheia mea?
Imi mai aminteam cum am deschis cotiera, dar nu-mi aminteam pentru ce o deschisesem. Practic eram in varf de munte, era trecut de 19, semnal la telefon cand si cand si nu stiam daca nu cumva am lasat cheia de la masina pe masina...
Intelegeti acum de ce era important tot timpul pe care il pierdusem pana atunci? Am fi putut cobori la o ora decenta daca sesizam din timp ca e posibil sa fi lasat masina cadou oricui ar fi dorit-o.
Am sunat la sectia de politie din Saas si mi-a raspuns cineva destul de plictisit caruia i-am povestit cum am lasat cheia pe masina si ca e posibil sa fie furata deja, rugandu-l sa verifice. M-a intrebat unde-i masina si a fost greeeeu sa-i explic, si cel mai probabil oricum n-a inteles.
Mi-a spus ceva scurt, dar n-am inteles ce, si a inchis. Din tonul vocii lui pot doar sa presupun c-a fost un "Iti bati joc de mine?!". Cert e ca nu prea aveam sperante ca va merge si se va uita, pentru ca nici nu apucasem sa-i dau numarul masinii, dar macar marca ei. Am incercat sa mai sun de multe ori, dar nu mi-a mai raspuns nimeni... Era sambata seara, cine stie daca nu-si terminase tura politistul...
Eu nu-mi doream sa cobor fara sa fac varful sub nicio forma, si nici Alex nu parea incantat de idee. Si-a amintit ca in fata parcarii era un hotel, asa ca a sunat la receptie si a explicat ce patisem... Tipul a zis ca are treaba si ca va reveni cu un telefon, dar evident ca n-a mai facut-o. Sau poate a facut-o si nu am avut semnal... Oricum ar fi, nici lui nu am apucat sa ii spunem datele masinii.
Maxim ce puteau face cei doi era sa caute o masina cu cheia pe ea. Cum ar fi fost sa se intalneasca in parcare? :))
Am hotarat sa ne culcam si sa ne trezim a doua zi la 4:30, sa dam varful si sa coboram dupa urgent la masina, caci speram ca masina sa fie acolo.
Dimineata devreme am vazut deja cum lumina soarele versanul din fata si cum urcau luminite de la cabana spre varf. Ne-am echipat si noi, am strans cortul si am plecat increzatori spre varf.
Distanta era mica: 2km, insa am avut de urcat peste 800 de metri. In primul kilometru nu am urcat mai mult de 200 de metri diferenta de nivel, ceea ce arata ca de fapt ultima portiune era cea grea. In mod normal, ultima portiune s-ar fi facut pe un ghetar, insa fiind un an calduros, era tot topit, asa ca am mers pe creasta: abrupta cu bolovani mari pe care te catarai cam neasigurat.
Au fost putine portiuni expuse, in rest un catarat usor spre mediu, dar nu as recomanda acest traseu oricui.
Eu si Alex am mers legati in coarda de cand au inceput portiunile expuse, lucru pe care-l recomand tuturor. Desi era foarte dreveme ne-am intalnit cu vreo doua echipe care deja coborau de pe varf, lucru care ne-a surprins, dar ne-a si bucurat pentru ca ne-am dat seama ca daca am fi urcat mai tarziu, am fi intalnit muuult mai multe echipe coborand si s-ar fi ingreunat urcarea.
Una peste alta am ajuns si la ghetar unde ne-am pus sa ne echipam.In continuare nu se vedea varful, dar eram la aproximativ
3900 de metri, deci sigur eram aproape. Mare ne-a fost mirarea cand am vazut ca multi au sarit etapa de echipare, cu toate ca aveau echipamentul necesar.. Am inteles abia apoi ca portiunea de ghetar era total nepericuloasa si scurta pentru ca urma din nou urcare pe bolovani. Abia in ultima portiune de ghetar am vazut lumea echipandu-se si avea si sens s-o faca pentru ca desi erau maxi 100 de metri pana la varf, se mergea pe o carare ingusta cu expunere in stanga si-n dreapta.
Am ajuns pe varf, frumos, dar mai avem masina? Se vede de pe varf? Evident ca nu, asa ca hai la masina.
Fast forward pana la parcare, am gasit masina fara cheie pe ea. V-ati gandi poate ca am pus-o in cotiera... Ei bine nu era nici acolo. Am cautat peste tot in masina si nu am gasit-o asa ca ne-am gandit ca probabil chiar am uitat-o pe masina si cineva a luat-o. Dar cine:politistul sau domnul de la receptia hotelului. Am hotarat sa mergem prima data la hotel sa-ntrebam de cheie. Am pus ghiozdanul in portbagaj moment in care am vazut ca eu aveam buzunar la cureaua de legat la brau a ghiozdanului. Ca in filmele cu prosti: am gasit cheia in ghiozdan...
Partea buna e ca avem si chei si masina, partea proasta e ca nu ne-am bucurat de priveliste din cauza stresului. Totusi am ramas cu o poveste de neuitat din experienta primului patru miar.
Bocancii nu-i pun la parti proaste ca ma bucur c-am scapat de ei :)