Vorder Tierberg

Our first 3k

Scopul meu a fost departe de a merge pe primul 3k. Scopul meu a fost sa mergem pe un traseu montan frumos, cu peisaje in continua schimbare, cu bolovani (da, bolovani) de luat in brate si, daca se putea, o portiune de creasta nu m-ar fi suparat. Ah.. si nici foarte lung. Un fel de Piatra Craiului de Elvetia.

Traseul l-am ales eu dupa o scurta intrebare pusa domnului Google si nu va imaginati ca am facut prea mult research... nici germana nu ma ajuta si traducerea (chiar si in engleza) era destul de neclara. Alex a acceptat repede propunerea, chiar mult prea repede...aveam sa inteleg ulterior de ce. In dimineata plecarii (care a fost tarzie pentru noi - orele 9) il vad pe Alex mai incantat decat cu o zi inainte: imi explica ca la finalul traseului am mai putea face putin, ca-i dupa colt un varf de 3100, ca-i usor, ca daca o sa ne simtim bine... "Asta era!" Nu traseul ales de mine il bucura, ci extensia pe care urma sa o facem "dac-om putea, decidem impreuna". Era destul de clar ca vrea sa-l incercam.

  

Despre prima bucata de traseu nu am foarte multe de scris, ea fiind scurta: 5 kilometri dus intors, 750 metri diferenta de nivel. Am fi putut merge pe via ferrata insa de data aceasta am incercat traseul de hiking, cu gandul ca o sa revenim pentru varianta a doua. Traseul chiar e frumusel, din punctul meu de vedere, si destul de usor. Prima bucatica e pe poteca, iar apoi urmeaza urcat pe bolovani, aceasta parte fiind putin mai abrupta. De jos privindu-i pe cei care erau inaintea noastra, traseul parea mult mai periculos decat aveam sa-l descoper, fiind chiar eu pe el.  Nu-l pot cataloga ca expus si nici nu pot spune ca m-am simtit vreo clipa in nesiguranta. Ce mi s-a parut mai greu (dar a fost vorba de 3 minute) a fost o trecatoare acoperita cu o limba de zapada pe care era pusa o sfoara fixa (mult prea sus asezata pentru mine). Trecatoarea respectiva era expusa si fiind cu zapada, exista un rist de alunecare, noi neavand coltarii pusi in acel moment (tot traseul de pana atunci si de imediat dupa, pana la cabana a fost uscat). Traseul ar trebui sa dureze 2 ore pana la cabana, insa noi eram destul de relaxati si ne-am oprit pentru poze si admirat, astfel ca ne-a laut mai mult. Ghetarul a inceput sa se vada din ce in ce mai aproape pe masura ce urcam. Am ajuns la cabana: eu-bucuroasa toata, Alex- deloc impresionat, dar cu o  agitatie in picioare de ziceai ca nu poate sta locului. Stiam ce asteapta: VARFUL. 

M-am asezat, am deschis caserola cu paste si in 5 minute am si auzit "Si.... mergem?".  Ca si cum ai da bacul si dupa ce ai iesit de acolo zici "si.. cand am admiterea?". Alex, dragul meu, iti las un link aici: https://dexonline.ro/definitie/odihn%C4%83. 

Nu eram cu mare tragere de inima, dar stiam ca mi-ar parea rau sa nu incerc. Varful se si vedea, si chiar nu era mult pana la el: sub 2km si aproximativ 300m diferenta de nivel. In plus, pe prima parte a traseului, Alex m-a tot instruit cu gradele montane/ alpine ca-i cu f, cu d, cu p si d (ce sa vezi? El poate vorbi in timp ce urca, nu gafaie ca mine).... M-a ametit, n-o sa va mint, dar am inteles ca asta-i d-ala usor. Stiind ca-i usor, se zbatea orgoliu-n mine: "pai ce? un traseu facil ma face pe mine?!".  

Ne-am echipat: coltari, hamuri, casti, pioleti, anouri...Ziceai ca s-a rasturnat un camion de la Decathlon pe noi. Partea tragico comica? Am uitat sfoara acasa...  Aveam o cordelina de ~6m, oleaca mai groasa decat ce avea mama in balcon pentru intins rufe... Cu convingerea ca-i traseu din ala usor, am zis ca-ncercam si asa. (Nu-i neaparat cea mai inteleapta decizie, stim asta.)

   

 Prima bucata a fost chiar lejera, am vazut niste  crevase imense, dar erau la metri buni distanta. Nu era abrupt si zapada era numai buna. Partea care m-a speriat a fost urcarea pe creasta: o portiune relativ scurta, dar espusa in 2 parti (spate si dreapta). In momentul urcarii si stanga imi parea tot expusa, dar cred ca panica isi spunea cuvantul. Nu am sa spun ca m-am apucat de plans inainte de  ajunge chiar pe varful crestei, dar dupa ce am trecut de pragul asta psihologic a fost mult mai bine. Am ajuns ulterior pe un varf stancos la care am avut de urcat pe bolovani, lucru pentru care am rasuflat usurata, ma simteam din nou in deplina siguranta.  La ultima parte am aflat abia sus ca era o poteca prin stanga (noi am ers prin drepta si nu am vazut-o), dar a fost bine oricum.  Am uitat sa precizez ca nu e bine sa plecati fara manusi pe ghetar-  noi nu am avut- si ca am avut u surpriza vazand ca varful stancos e caaald. Culmea e ca si pe el era o limba maricica de zapada. 

  

Pentru coborarea mi-am facut o groaza de griji, caci stiam ca tot ce urc, trebuie sa si cobor... Cu toate acestea, a fost muuult mai usor pe ghetar decat imi imaginasem. Nici portiunile care la urcare mi s-au parut periculoare, acum nu mi se mai pareau asa.  Mai grea a fost portiunea stancoasa, caci genunchii mei mai protesteaza. De fapt la coborare ma miram de  cat am urcat, caci la urcare imi paruse floare la ureche :))

Cam asta a fost aventura primului 3k. " Decidem impreuna, daca ne simtim ok". :))