Bishorn

Din seria tineri și nellinistiti, ne-am avantat în ultimul weekend petrecut impreuna în Elvetia pe al doilea patru-miar din viața noastra. (Al trilea, dacă punem la socoteala și Matterhorn, unde nu am ajuns pe varf, dar am ajuns la ~4200)

Ne-am dorit ca în fiecare weekend sa facem o activitate, profitand ca ai nostri copii nu sunt acasa, iar planul pe weekend-ul respectiv era sa facem Sustenhorn combinat cu Via Ferrata. Nu ar fi fost prea lung, ar fi avut ghetar mai mult decat am experimentat până acum și ar fi putut fi făcut cu ușurința într-o zi. Lungime totala dus intors 13km, diferenta de nivel pozitiva de 1300m. Nu avea 4mii de metri, dar nu asta era scopul nostru principal.

Cu toate acestea, nu te pui cu doamna vreme, care nu a fost în perioada buna a lunii, trimitand ploaie cu tot tacamul în acea zona. Practic, ne-a limitat foarte mult posibilitatile de traseu.

Alex avea salvat un traseu, dar nu era convins dacă e ceea ce ne dorim. Poate va intrebati de ce… ei bine, traseul propus avea 20 de km (nimic deosebit pentru o zi intreaga de muntomanit) dar 2500 m diferenta de nivel. Și, după cum v-ati obisnuit cu noi, acest traseu nu presupunea mersul cu nicio telecabina, niciun lift, nada: “perpedes only”. 

Well, nu am putut noi sta linistit acasa pe stilul netflix and chill, ca de, cui ii poți povesti asta? Alex nu era prea hotărât dacă sa mergem sau nu, dar când a vazut ca eu sunt de acord, nu a mai stat pe ganduri. Eu am acceptat acest hei rup pentru ca vremea era cat de cat bunicica fata de alternative: fara ploaie și bonus 6 ore de soare. Mare pacaleala ne-am luat. Zici ca prognoza meteo a fost promisiune electorala. Nu s-a ținut nimeni de cuvant.

 

Am plecat vineri destul de târziu cu masina și am hotărât sa dormim undeva pe drum, în masina. Zis și făcut: dimineata am mai avut aproape o ora de mers cu masina, dar n-a fost problema, caci am ajuns la inceputul traseului pe la 7:40- deci eram în grafic. Stiind ca urma o zi lunga în fata, am avut grija sa țin bagajul la minim, motiv pentru care m-am dat cu crema solara în masina, nefiind ulterior obligata sa car crema cu mine. ALex, pe de alta parte, a refuzat sa se dea cu crema. A regretat ulterior decizia asta :)

 

Revenind la traseu: am inceput fara prea mult spor traseul, pe care îl impartisem mental în 2 parti: până la cabana și ghetarul de la cabana în sus. Entuziasmul lipsea cu desavarsire, la fel și soarele. Vremea era chiar mohorata, rece și ploioasa și nu ajuta la lipsa noastra de entuziasm, ba chiar inrautatea situatia, pentru ca ne tot intrebam ce-a fost în capul nostru de n-am putut sa ne relaxam un weekend. După cativa kilometri, am zarit și cabana. Initial, vazandu-o, credeam ca vom ajunge rapid la ea, dar am avut de mers muuuult și bine. Soarele în continuare lipsea și ne facea sa ne intrebam dacă chiar vrem sa continuam. Pe masura ce urcam, eram din ce în ce mai sigura ca nu vvom merge mai departe de cabana. Asta era în capul meu, dar nu am discutat cu Alex. Parca nu ma lasa orgoliul sa propun eu renuntarea (observati o alta legatura cu referirile la treburi uzuale în politica :) ).

 

Pe drumul spre cabana am reusit sa-mi exersez franceza (stiu sa spun omlette du fromage cu multe accente, nu va imaginati cine stice ce nivel ulta mega bun) cu niste batranei care coborau. Ne-au intrebat care sunt planurile noastre, iar ulterior, la primirea raspunsurilor nu au fost deloc increzatori ca vom putea reusi în aceeasi zi. Aparent, acest traseu este făcut în 2 zile în general: una pentru a ajunge la cabana și a doua pentru a face varful și a cobori de la cabana.  Oricum ar fi fost, noi n-aveam 2 zile la dispozitie și, desi nu eram convinsi, am continuat traseul. Tehnic nu a fost mare lucru: un traseu destul de plicticos. Am ajuns pe la orele 11 la cabana, odată cu multe echipe care se intorceau deja de pe varf. Eram plouati și la propriu și la figurat, dar ne-a prins bine ca am oprit puțin la cabana pentru ca ne-am mai incalzit și am incarcat baeriile cu putina mancare. PArcursesem deja destul de mult din traseu, și ca diferenta de nivel, și ca distanta, fapt care ne-a dat curaj sa continuam. Imi amintesc ca la cabana am vazut și harta (lucru care nu ma preocupa deobicei - am un sot multifunctional, care deobicei imi arata calea :)) ) și am realizat ca mai aveam doar 900 de metri diferenta de nivel, nu 1000 cum ma anuntase domnul sot. 100 de metri în plus de incredere ca reusim. Ne-am pornit usor spre varf, iar la scurt timp am ajuns și pe ghetar, unde ne-am luat coltarii, ne-am legat în coarda și am scos pioletii. Ce lipseste din peisaj? Parazapezile! Legile lui Murphy s-au aplicat și în aceasta calatorie: singura tura la munte, din tura elvetiana, unde am fi avut nevoie de parazapezi, nu am avut. În toate celelalte ture, am avut grija sa nu ne lipseasca, dar nu ne-au fost de folos. Ce a urmat a fost folosirea bocancilor pe post de galeata. Am supravietuit.

Prima parte a ghetarului e formata din poteci printre crevase imense. Sper ca frumusetea locului sa fi fost surprinsa cat mai fidel de aparatul lui Alex. Frumos, dar nu mai incepeam urcusul. Mergeam deja de multa vreme și diferenta de nivel nu scadea, doar nivelul de energie. Stiam deja ca va fi din ce în ce mai greu sa ajungem pe varf, pentru ca aveam sa urcam o diferenta mare de nivel, pe-o distanta scurta, deci destul de abrupt. Asteptarile mi s-au confirmat. Am urcat extrem de greu, oprindu-ne des, cu sperante din ce în ce mai mici ca vom reusi. În mod ciudat, aclimatizarea ne-a ametit pe amandoi. Colac peste pupaza, cele 6 ore de soare… s-au transformat în multe ore de ceata. Am urcat fără sa vedem nimic destul de multa vreme. Pe de-o parte a fost mai bine asa pentru ca nu m-am mai panicat ca e urcarea abrupta. Soarele s-a vazut din cand în cand, lasand cateva momente privelistea “la vedere”.

Una peste alta, impingandu-ne unul pe altul, am ajuns pe varf. O victorie dulce. Dar mai dulce a fost coborarea. Doamne, e minunat sa cobori pe zapada: nu superi genunchii, efortul aproape ca nu-i și diferenta de nivel scade fooooarte rapid. La intoarcerea pe ghetar am fost alti oameni: bucurosi cu chef de glume, iar odata ajunsi la cabana, ne-am delectat cu prajitura și ceai cald. 

Ar fi fost perfect dacă puteam sa admiram și imprejurimile, dar nici nu a mai contat ca n-am putut. La cabana mi-am uscat și sosetele, le-am facut numai bune cat sa fie udate iar cand imi luam bocancii în picioare pentru coborare. Simteam cum fac pleosc la fiecare pas, dar nu ma mai deranja. În afara ploii și a faptului ca eram beti de fericire c-o facusem și pe asta, coborarea a fost lipsita de evenimente. Am ajuns pe la orele 20 inapoi la masina, incheind astfel tura muntomana prin Elvetia.

Fun fact: În dimineata respectiva am folosit crema solara și i-am oferit și lui Alex, dar am fost refuzata. Pe drum am tot ras de mine ca am avut grija sa ma dau cu crema solara, dar soarele a uitat sa vina la intalnire. Cu toata ceata, va spun ca Alex s-a ars, facandu-și semne de bronz de la casca pe care a purtat-o la urcare.